Texte în: Montreal

20 Dec 2013
z-Altele

Stau

stau pe acoperiș și mă scutur răsucindu-mă împreună cu fulgii de zăpadă prinși de o rafală de vânt. stau pe o creangă de copac cât să-mi trag sufletul, dar sunt repede zburat lângă zidul de piatră. și acolo stau de ore bune și parcă nu se mai întâmplă nimic. rareori mai vine câte un fulg, dar niciunul destul de aproape cât să mai schimb cu el o șoaptă, două. îmi vine să plâng, să mă tângui de-atâta singurătate de câtă poate încape într-un fulg țintuit pe zidul ferit al plângerii.

stau de un timp nemăsurat și nu mai aștept să se schimbe ceva. îmi amintesc cum a început totul, dar s-a pierdut firul între timp. cum mi-am făcut atâtea planuri, dar în final n-a fost decât o lungă, o lungă cădere în care vedeam cum trece timpul și nu-l mai puteam opri și în care mă temeam că pământul va fi prea colorat sau prea cald pentru mine și când-colo, totul a fost insignifiant de alb și de monoton. eu am devenit un fulg insignifiant pentru că mi-am pierdut visele, speranțele într-o singură clipă, în chiar prima clipă a impactului. apoi nimic n-a mai contat, degeaba m-a purtat vântul peste tot în lung și latul străzilor și prin fața ferestrelor unde oameni alergau să mă vadă, degeaba mi-au povestit alți fulgi cum e să fii plin de viață, eu n-am mai făcut altceva decât să stau în mine și să mă uit acolo stând.

stau și mă lipesc de zidul ăsta ferit și nu-i nici un strop de căldură în îmbrățișarea asta a noastră. nu aștept, nu sper, nu visez, nu adorm, doar stau. câteodată alți fulgi se apropie, unii cam prea mult, și de teamă că mă vor întreba ce-i cu mine, de ce stau, de când stau, cât mai am de gând să stau, mă fac că lucrez…

Lasă un comentariu

7 Feb 2014
Închipuita singurătate a Larei

Capitolul 1. Lara scrie

Trăiesc într-o jumătate de zi, își spuse, în a doua jumătate a zilei. În prima nu știu ce fac, îmi torn cafea în ceașcă, dar doar jumătate, beau cu înghițituri dese, termin repede porția și îmi torn alta. Și iar o beau și iar îmi torn, e ca un fel de pelerinaj între scaun și filtru. Sunt dependentă de ritualul ăsta, dar mai mult de ridicatul ceștii și privitul în ea: e goală. După un minut uit și o ridic: e tot goală. A treia oară știu că nu mai e cafea, dar totuși ridic ceașca și o înclin: poate mai e un strop. Degeaba, nu mai e.

Lara se așează deseori la geam și pândește cerul, păsările, trecătorii. Știe tot, dar dacă o întrebi nu-ți poate răspunde cu date și fapte. Știe pentru ea și pentru cei ca ea. Tresare când ceasul trece de ora 13. Gata, de-acum poate trăi, de-acum înainte se pot întâmpla lucruri. Se întreabă ca pentru sine cum a trecut ziua de la ora trezirii, un opt sau un nouă, și până acum. Habar nu are ce a făcut, unde a fost, ce a gândit, ce a simțit. A fost în transă, în transa ei închipuită pentru că deseori are nevoie să spună lumii ceva și evident, inventează. Oamenii vor să știe lucruri palpabile, clare, dacă nu… Lara nu termină întotdeauna frazele căci atunci când vorbești cu tine, știi continuarea în gând înainte de a o rosti și ce sens mai are s-o mai rostești. Păi are pentru bietul interlocutor care se uită tâmp sau ușor nervos și așteaptă.

La un magazin odată s-a trezit ca discutând din senin cu o doamnă. Despre ardeii iuți sau despre noul iaurt cu vanilie, nu mai știe despre ce, dar după zece minute ajunseseră la subiectul ei preferat: cum te duce viața unde nu te gândești și cum timpul e dușmanul suprem.

citește mai departe »»

4 comentarii

7 Feb 2014
Închipuita singurătate a Larei

Capitolul 2. Lara se joacă

Se rezemă de peretele acoperit cu un fel de cărămizi până când îi simți răceala. Se uită în ochii celor care se perindau prin fața ei și când trenul sosi în stație, ezită să se urce. Rămase când trenul plecă. De peste două rânduri de șine, de pe peronul celuilalt sens, un tip o privea. Mai trecu un tren și tot nu se urcă. În direcția opusă trenurile întârziau să vină și tipul era tot acolo. Dacă nu se uita el, se uita Lara până când îi atrăgea din nou atenția. Pe peronul ei era singura persoană și se gândi la ceva ce citise printr-un anunț pe la metrou: „fiți atenți la cei din jurul vostru, sinucigașii au obiceiul de a lăsa câteva trenuri să treacă până să prindă curajul saltului final”. Deci ea se comporta ca o sinucigașă?! Fugi de-aici! Pur și simplu nu avea chef să meargă acasă. Ce va scrie ea azi în jurnal, că a avut o zi obișnuită? Una ca cea de ieri sau ca a 117-a din an. Exact! Dacă o întrebi ce-a făcut în ziua 117 atunci răspunsul e foarte ușor: ce-a făcut și azi.

Lumea se aduna iarăși. Lângă ea se rezemă de același zid de cărămizi decorative un tip. Nu chiar un tip, ci bărbatul-copil, băiatul-bărbat, genul de om la care ar putea visa într-o zi. Îl privi puțin, trăsături fine, privire fermă, o privi și el. În privirea tipului de vizavi citi un pic de curiozitate, iar Lara îi zâmbi înadins, să-i confirme că-l vede, să-i confirme ceva, treaba lui ce va crede. Drace, gândi ea, ce fac? nu faci nimic! veni răspunsul infensiv. Își întoarse capul spre tipul de lângă ea și cum încă zâmbea, i se zâmbi înapoi.

citește mai departe »»

1 comentariu

16 Mar 2014
Închipuita singurătate a Larei

Capitolul 3. Lara află

- Bună ziua, pot să mă așez lângă dumneavoastră?
- Desigur, vă rog!
- Mă numesc Lara și, chiar dacă o să vi se pară ciudat, am o temă pentru curs…
- E o zi frumoasă, nu-i așa?
- Este. Și Lara chiar simți că e o zi frumoasă căci acolo pe bancă lipsea adierea vântului; parcă intrase într-un balon plin de căldura soarelui… Înțelegea acum de ce doamna în vârstă se așezase tocmai aici și de ce chipul ei emana liniște, visare, de ce fusese intrigată.
- Iertare, Lara ai spus?
- Da.
- Un nume frumos.
- Veniți des aici în parc?
- Ooo, da! În fiecare joi și de-atât de mulți ani…
- Nu vă supărați că vă întreb, v-am observat de mai devreme, sunteți așa de senină… vă gândiți la ceva anume?
- Draga mea Lara, dar cum să nu! Uite vezi magazinul acela dintre florărie și coafor? Tutungeria?
- Îl văd, mirându-se Lara că magazinul acela chiar exista într-un loc prin care trecuse de-atâtea ori, ba încă o dată fusese la coafor și altădată cumpărase flori.
- Eh, acolo înăuntru e soțul meu. Îl aștept să iasă. Știi? e un ritual al nostru de când eram mai tineri. Veneam împreună, eu mă opream la coafor, el intra să-și cumpere țigări de foi. Înțelegerea era ca mai apoi să ne vedem aici, la această bancă și s-a întâmplat de atâtea ori încât banca aceasta e a nostră într-un fel… Acolo înăuntru, desigur întâlnește alții ca el și cum stau fetele la șuetă așa stau dumnealor. Poate chiar acum. Dar câte și mai câte nu-și povestesc??! Eu nu-s curioasă de felul meu, bărbații au nevoie de poveștile lor…

citește mai departe »»

Lasă un comentariu