3 Jul 2013
Proză Scurtă

Scrisorile

Dragul meu prieten,

Una dintre verile pe care mi-o amintesc prea bine este aceea când am renunțat la scrisorile tale. Le-am îngropat la rădăcina unui copac, un cireș. Peste ani s-a uscat și l-au tăiat. Nici măcar nu știu cine, nici măcar n-am fost acolo. Când am văzut cu ochii mei că nu mai e, am simțit că a fost furată piatra de mormânt a cuiva drag. Drag mie. Am improvizat un priveghi până când m-au năpădit insectele și-am plecat. Regizoral, mi-am întors privirea de mai multe ori înapoi. Ca să văd tot ce am nevoie să mai văd și ca să nu mă mai întorc niciodată.

De când le-am îngropat n-am verificat să văd dacă mai sunt acolo. Gândul că aș putea găsi chiar și o bucățică de hârtie pe care n-aș mai putea să o îngrop la loc m-a făcut să ezit. Voința mi-e câteodată neînchipuit de puternică, iar alteori lipsește cu desăvârșire. Tu știi de altfel toate acestea, dragul meu prieten, tu știi chiar dacă nu ne-am mai scris de ani. Tu probabil mai ai dintre scrisorile mele… sau cine știe, vreo iubită geloasă te-a făcut să le arunci. Așa se întâmplă mai mereu. Și ar fi fost tare greu să explici acele zeci de pagini despre lume și despre oameni și totuși zeci de pagini despre alții, nu despre noi; cum să existe aceste pagini fără a exista noi?! Și totuși… în locul acelei femei de-ar fi fost să fiu, n-aș fi înțeles.

M-am gândit că poate ar trebui să te caut și să te întreb ce mai faci, dar am amânat. Din aceeași teamă pentru care am îngropat cândva rândurile tale. O teamă dintre cele mai absurde: de a cunoaște fericirea. Nu o puteam suporta, era prea mult. Te-ai gândit vreodată că noi am iubit atunci cuvântul mai presus de nevoia de afecțiune ce ne izolase pe fiecare în parte, în aceeași colivie? Mai mult ca sigur… dar apoi ai început să te regăsești în scrierile altora și simțirea pură, imbecilă și pură cum îi spuneai, nu mai era de-ajuns. Ai început să-mi povestești doar despre ce-au gândit alții înaintea ta și-a mea pe când eu te întrebam zadarnic: dar tu, tu ce mai crezi? Nu vreau să mă întorc la ultima scrisoare și nici să trec dintr-una într-alta. Și nici să te întreb ce mai faci, mi se pare nenatural… mai știi cum pe vremuri conveniențele ne reduceau la tăcere??! Hm… acum probabil amândoi ne pricepem să… Trădare! aud cum urlă vechiul eu, vechiul tu…

Chiar și acum când îți scriu mă invadează acea fericire. Nu știu dacă tu o mai simți, dacă îți lipsește vieții de acum. Mie da. Acea nebunie neștiută de-a trăi în ascuns o poveste. De-a trăi drame pe care lumea nu le poate bănui, pentru care nu există dovezi sau explicații. Pentru care scrisorile noastre incriminau neinteligibil fericirea.

Acele vremuri când ne scriam, când mama ta sau mama mea ne desfăceau plicurile și ne întrebau de ce nu ne scriem și noi ca toți adolescenții sau credeau că e un comentariu literar la o operă pe care nu auziseră s-o fi învățat la școală, când sora ta și sora mea credeau că înăuntru sunt inimioare decupate sau flori presate și ne priveau dezamăgite că nu le găseau, când treceau pagini întregi fără puncte de parcă toată scrisoarea ar fi fost o răsuflare cap-coadă și da, uneori așa era, acele vremuri au fost ale unui om pe care nu-l mai pot resuscita.

Ieri am văzut un cireș și mi-am amintit de îngropăciunea mea. Acum trebuie să-ți cer iertare, erau rândurile tale, doar destinația mi-a aparținut întrucâtva. Să ne amintim împreună de acea vară în care tu ai ales maturizarea, iar eu zborul din colivie, în care tu ți-ai crescut rădăcini și eu aripi, în care tu ai plănuit o rânduială, iar eu m-am dedat întâmplării.

Ți-am scris ca unui drag prieten deși noi n-am fost niciodată prieteni și nici iubiți, ci am împărțit o vreme o îngemănare stranie de parcă am picat din capătul unei eprubete în același uter. Poate de aceea vreau să cred că tu încă mai umbli prin lume în căutarea strigătului autentic al nașterii noastre deodată. Eu am încetat să-l mai aud.

Ți-am scris că poate tu mai ai scrisorile mele, dacă mai știi cine sunt.

A.

Neuitată prietenă,

M-a luat prin surprindere scrisoarea ta și n-ai să crezi, dar soția mea e o femeie nemaipomenită: n-am aruncat scrisorile tale, ale noastre într-un fel. Uneori mă ceartă că nu mai scriu așa, că nu mai simt așa, că nu mai sunt un visător. Alteori mă întreabă cum erai tu, cum arătai, iar eu, ajung mereu să-i spun lucrurile despre care ne tot scriam. Ea crede că de fapt erai băiat și eu râd: ok, nu mi-o amintesc prea bine, dar A era o fată, o femeie acum.

Am citit împreună scrisoarea ta și m-am întristat pentru că te voi dezamăgi. Sunt profesor… predau ce-au gândit alții, ce-au crezut alții despre lume. Când n-o fac, pălăvrăgesc pragmatic nimicuri. N-am mai putut visa niciodată și nici scrie. Îi admir în taină pe elevii mei cu apucături în ale scrisului, dar îi încurajez mult prea rar. De câte ori recitesc poeziile și eseurile din vremea aceea mi se pare că alt om a făcut-o. Acum cred că am scris pentru că erai tu undeva într-un alt colț de lume, pentru că aveam un destinatar. Am expediat luptele mele interioare.

Mi-ar plăcea să-ți scriu mai multe, dar asta e tot. Chiar și acum te dezamăgesc, poate, prin lipsa mea de cuvinte. Mă bucur că ai îngropat scrisorile. Îți dai tu seama câte ninsori din flori de cireș le-au acoperit?!? Cândva ne vom revedea și-ți voi înmâna și jumătatea mea de scrisori. Te voi ruga să le îngropi sub un alt cireș, unul sălbatic, unul departe de potecile oamenilor așa cum am fost și noi cândva. Nu mai pot înțelege ce-am trăit noi atunci, nu mai pot… (e singurul meu regret) dar îmi amintesc fericirea cu care disecam singurătatea și cum am ajuns să ne iubim pentru ceea ce eram atunci și am ajuns acum: o poveste.

Un om, de-acum ca oricare.


iulie 2013, Montreal


Lasă un comentariu