18 Jun 2013
Proză Scurtă

Praful

În fereastră păpușile stăteau aliniate de parcă mâini nevăzute le sprijineau încă din întunericul încăperii. Într-o parte și cealaltă a spațiului dintre geamuri pânze largi de păianjen le înrămau ca niște cortine. Praful umpluse cu umbre gri lungul cutelor apretate de timp ale rochiilor, dar și genele false, exagerat de mari. Parcă doar ochii încremeniți de plastic, mari și expresivi rămăseseră vii și îl priveau țintă.


-Nu pune mâna! năvăli un glas peste el.
Și băiețelul își retrase degetul ce abia atinsese sticla prăfuită. Se șterse de pantaloni și făcând ochi galeși de nevinovat se întoarse către cea care tocmai îl oprise din explorat.
- Ale cui sunt bunico, păpușile?
- E o casă veche și părăsită, așa o știu de când ne-am mutat aici… pe când tu nu apărusei încă pe lume… dar știi ce? tot nu e frumos să te zgâiești și mai ales, să pui mâna!
- Da, bunico… şi băiețelul păsi dincoace de panglica portocalie ce împrejmuia casa. Își întoarse capul de câteva ori imaginându-și că extratereștrii ar fi răpit și păpușile, nu doar copiii… deci n-au fost ei! O să le povestească cu siguranță și colegilor de la grădi despre casa misterioasă. Casa cu păpuși.

Buldozerele se pregăteau de demolare. Casa devenise un pericol public, nimeni n-o revendica, insectele, șoarecii, unele păsări își legaseră viața de cotloanele ei. Doar pereții mai știau că în ziua venirii trupelor germane, o fetiță zglobie își primenise păpușile pentru marea paradă și le așezase la geam ca măcar ele să vadă ce se întâmplă pe stradă. Apoi, cu părere de rău că de data asta parada nu e pentru oameni, că o să rateze uniformele, acceptase să se joace de-a v-ați ascunselea cu bunicii în beciul întunecos de sub podeaua bucătăriei.

Păpușile au îmbătrânit mult de-atunci, dar praful le-a protejat de riduri.


București, 20 aprilie 2011
preluare meetsun – Patru poveşti naive, revizuită


Lasă un comentariu