22 Jul 2013
Proză Scurtă

Două-patru-șase-șapte

Unele plăceri ale omului, mai ales cele minore, aduc tocmai prin prezența lor continuă și neintruzivă un strop de deconectare, de contemplare și de bucurie. Ca un program tv ce emite numai emisiunea preferată la orice oră din zi și din noapte. Așa gândi Petruța în timp ce-și numără gogonelele de pe balcon crescute în ghiveci, atârnate de tulpinile plăpânde și maronii ale unor plante ușor rahitice, în directa și veșnica suferință adusă de soarele verii: două-patru-șase-șapte! Le udă în două rânduri și când pământul plutea în apă, fu mulțumită: acum pot pleca în vacanță!

După o săptămână se întoarse, trase în grabă draperia menită să asigure menținerea casei într-o oarecare stare de răcoare și le privi. Erau acolo. Ce ușurare! Toate șapte, verzi, rotunde, intacte. N-au prea crescut își spuse cu dezamăgire, dar bine că n-au murit. Turnă din belșug apa de bun venit acasă și la ceas de seară, întinsă pe șezlong, își admiră plăntuțele crescute din te miri ce, își aminti bucuria fiecărei flori, iar acum satisfacția roadelor. Una îi plăcea mai ales, era prima tomată, cea mai mare, prima apărută, prima care i-a spus că da se poate să ai speranțe naive cultivate în ghiveci pe un balcon însorit.

De-acum putea relua șirul trezirilor cu mers adormit și robotizat spre balcon. Iată-vă, bună dimineața dragelor! Într-o zi o să fiți roșii, o să vă așez pe o farfurie întinsă și-n mijlocul ei, ca pe-un sofisticat preparat franțuzesc, o să vă tai pe rând, în câte patru felii. Un praf de sare. Fină. O să vă mănânc ca pe felul întâi, n-o să vă arunc într-o salată oarecare.

A doua zi după vacanță. O dimineață plină de energie, soarele răzbătea prin storuri, Petruța își privea de la distanță plantele pline de viață. Nu erau puternice, dar erau adaptate condițiilor, iar asta e o formă de putere în sine. Un zgomot suspect îi atrase atenția. Apoi liniște, apoi iar zgomot. Se ridică încet și zări mai întâi o coadă stufoasă. Veverița! Draga de ea… Instinctiv ochii îi fugiră la gogoneaua cea mare care lipsea de pe ramura ei. Gura rozătoarei o ținea însă ca pe un suport de mingi de golf. Rozătoarea o ținti cu ochii mari și nu se retrase. Șu! șu! zvârli Petruța cu ură vorbele în aer, zvârli și brațele spasmodic în direcția hoaței și nimic! Acolo pe ram sepalele ca un umeraș verde atârnau steril: fructul lor fusese cules, furat. Locul era gol, incredibil de gol. Lumea întreagă deveni un cuib de sepale deposedat înainte de vreme.

Veverița se îndepărtă șovăind fără să scape roșia, fără să înceteze să o ronțăie sistematic: câș-câș, câș-câș-câș. Ăsta era zgomotul suspect ce se tot auzea din casă. Șu! Pleacă naibii! și veverița plecă tot ezitând, atârnând pe perete cu capul în jos într-un spațiu în care nimeni n-o mai putea ajunge. Avea un aer nedumerit de musafir invitat la ospăț ce după o primire generoasă, i se cerea în șuturi, să plece. Ea ce să înțeleagă? Să lase fursecul apucat de pe masă, să nu-l lase? Ofensa e ofensă, dar fursecul e mușcat și îi mai e și foame. Petruța înțelese absurdul. Ce naibii să-i ceri unei veverițe?

Femeia privi nemișcată o vreme, apoi se așeză pe șezlong. Mirosul de legumă proaspăt ronțăită îi invadă nările și un gust de murături se născu între două picături de salivă. Fusese plecată, animalul putuse veni oricând, dar n-a făcut-o, a venit exact când a putut să-i fure rodul din fața ochilor, să se ospăteze cu el în așa mod nevinovat încât mica ei plăcere să se transforme de-acum într-un priveghi. Și micile bucurii dor când mor, oftă Petruța, neputând să șteargă imaginea veveriței cu tomata în gură. Mintea îi fredonă bolnavă când cățeluș cu părul creț/ fură rața din coteț/ și se jură că nu fură/ dar l-am prins cu rața-n gură, când veverița – o jivină/ dădu iama în grădină/cu tomata prinsă-n gură/nu se jură că nu fură/ gura de-ar deschide-o clipă/ ar da drumul la captură. Petruța realiză că i-ar părea rău ca fructul să se piardă cu totul, să cadă în iarbă pe jumătate ronțăit…

Soarele bătea de-acum cu putere și era timpul ca ea să se retragă în casă. Tulpinile maronii aveau să ducă o nouă bătălie toridă pentru roadele rămase, verzi și încă robuste, pe care o voce șoptită le numără într-un amestec plat de tristețe și speranță: două-patru-șase.


iulie 2013, Montreal


Lasă un comentariu