16 Mar 2014
Închipuita singurătate a Larei

Capitolul 3. Lara află

- Bună ziua, pot să mă așez lângă dumneavoastră?
- Desigur, vă rog!
- Mă numesc Lara și, chiar dacă o să vi se pară ciudat, am o temă pentru curs…
- E o zi frumoasă, nu-i așa?
- Este. Și Lara chiar simți că e o zi frumoasă căci acolo pe bancă lipsea adierea vântului; parcă intrase într-un balon plin de căldura soarelui… Înțelegea acum de ce doamna în vârstă se așezase tocmai aici și de ce chipul ei emana liniște, visare, de ce fusese intrigată.
- Iertare, Lara ai spus?
- Da.
- Un nume frumos.
- Veniți des aici în parc?
- Ooo, da! În fiecare joi și de-atât de mulți ani…
- Nu vă supărați că vă întreb, v-am observat de mai devreme, sunteți așa de senină… vă gândiți la ceva anume?
- Draga mea Lara, dar cum să nu! Uite vezi magazinul acela dintre florărie și coafor? Tutungeria?
- Îl văd, mirându-se Lara că magazinul acela chiar exista într-un loc prin care trecuse de-atâtea ori, ba încă o dată fusese la coafor și altădată cumpărase flori.
- Eh, acolo înăuntru e soțul meu. Îl aștept să iasă. Știi? e un ritual al nostru de când eram mai tineri. Veneam împreună, eu mă opream la coafor, el intra să-și cumpere țigări de foi. Înțelegerea era ca mai apoi să ne vedem aici, la această bancă și s-a întâmplat de atâtea ori încât banca aceasta e a nostră într-un fel… Acolo înăuntru, desigur întâlnește alții ca el și cum stau fetele la șuetă așa stau dumnealor. Poate chiar acum. Dar câte și mai câte nu-și povestesc??! Eu nu-s curioasă de felul meu, bărbații au nevoie de poveștile lor…

Și eu de-a mea pentru seminar își reaminti în gând Lara. Iar femeia aceasta, femeia aceasta la o vârstă la care ar trebui să fie sătulă de viață, poate chiar de viața lângă un același bărbat, e atât de bonomă, de mulțumită, de nesingură…

- Te grăbești Lara?
- Nu, chiar nu, tresări Lara, mă iertați, vorbiți cu atâta seninătate despre soțul dumneavoastră, cu atâta drag încât…
- Dragul de el, știi Lara, nu de mult el intra la tutungerie, iar eu la coafor cum ți-am zis. Apoi ne vedeam aici, dar o dată n-am avut stare de bârfele coafezei și-a manichiuristei și-am venit direct aici. Era soare, tot ca acum. Primăvară. Și mă gândeam la viața mea cu el, la cum ne-am cunoscut, la cum ne-am căsătorit, la cum am plâns împreună că n-am putut avea copiii și cum, după atâția ani tot de mână ne purtăm. Și mă gândeam că el e înăuntru acolo, iar eu îl aștept cu inima aproape bătrână dar la fel de îndrăgostită! Nu cred că am simțit mai multă dragoste ca atunci, Lara! Cum spun alții că pogoară asupra lor un duh sfânt, o revelație, cum sunt alții uimiți de o frumusețe nemaivăzută sau surprinși de cine știe ce mare cadou, așa am simțit eu atunci…

Ochii femeii, cândva albaștri acum ușor tulburi, surâdeau. Obrajii feriți de riduri erau încă ai unei tinere îndrăgostite de viață și de bărbatul care, undeva peste stradă, își vedea de-ale sale cât timp cea mai senină dintre femei îl aștepta. Oare cum o fi el? Oare știe el cum e doamna lui?

- Și de-atunci, continuă ea cu o voce caldă bună de spus povești radiofonice, de atunci am preferat să vin aici de la început. Să-mi îngădui clipa aceasta de așteptare, să retrăiesc bucuria, să-l văd cum iese, cum îmi face cu mâna, cum traversează cu mersul lui de moș pe-un picior și adolescent pe ălălalt. De fiecare dată când se apropie parcă trece printr-o poartă a timpului. Se așează, îmi sărută mâna și mai povestim o vreme. E un ritual, cum ți-am spus, un ritual care e mereu același, dar nu plictisitor. Deloc!
- Sunteți o fericită doamnă, vă rog să mă credeți…
- La început n-a vrut să mă lase aici singură, dar s-a obișnuit. Am insistat eu, că vezi tu, voiam să retrăiesc această clipă iar și iar și cred că acesta e singurul moment egoist al existenței mele…
- Poate că ar fi mai bine să vă las singură, spuse Lara cu prea puțină convingere, găsindu-și cu greu cuvintele căci altfel i-ar fi strigat „mai spuneți-mi, mai spuneți-mi vă rog!”
- Eh, nu fii copilă Lara, îmi face plăcere. În curând o să iasă, abia aștept să-l cunoști pe domnul meu. Mi-l imaginez cum sporovăiește acolo înăuntru, ce tutun era pe vremuri, cum își lua foițele pe nu știu ce filieră când nu se mai găseau, cum a fumat primul trabuc, ce pipă i-a adus nu știu ce prieten plecat cu vaporul în croazieră… parcă-l văd! Ai zice că îi plâng de milă vânzătorului, dar nu, sunt prieteni vechi! Eu n-am fumat și n-am agreat tutunul, dar e plăcerea lui și știi, are și-un stil! Nu se-aruncă la țigară din țigară și nici la de-astea cu filtru de se găsesc peste tot în comerț. La el e un tabiet, o atitudine, o ținută.
- Aș vrea să vă audă și colegele mele!
- Fumezi Lara?
- Eu nu, n-am reușit. De fapt, câteodată, mi se face poftă când le văd pe fete și nu mă pot abți…
- E o zi frumoasă, nu-i așa?
- Îhî…
- Uite vezi magazinul acela dintre florărie și coafor? Tutungeria? Acolo înăuntru e soțul meu. Îl aștept să iasă. Știi? e un ritual al nostru…
- Mi-ați spus mai devreme, spuse ușor îngrijorată Lara, dar nu foarte mirată, bătrânii au acest obicei de a repeta unele fraze.
- Așa e, iertare, cred că de la soarele ăsta. E bun el soarele, dar cam moleșește. La mine și mintea… nu te grăbești, nu?
- Nu. E ziua mea liberă, minți Lara. Dar știu că stă ceva soțul acolo înăuntru?
- Nicidecum, draga mea, abia a intrat! Ei, bărbații, când sunt fără femei, se simt mai liberi, povestesc, înfloresc poveștile, mai uită și ei de griji… Noi, cu firi care pătimașe, care nesigure și prăpăstioase ne imaginăm tot felul și ne temem, dar ei sunt ca niște copii, acum vorbesc de jucăriilor lor, de plăceri. Unii de mașini, unii de tutun, unii de ce fotbal au jucat în tinerețe pe vreun maidan. Dar să-i vezi și când plănuiesc să ia lumea cu asalt! Bărbații, când n-aleargă după vreo femeie și nu se transformă în lupi singuratici, sunt fermecători! Trebuie priviți cum mama își privește copiii de la geam jucându-se în fața casei.
- Aveți dreptate, nu m-am gândit niciodată la asta…
- Dar vezi tu, Lara, să-l privești ca pe un copil când e cu ai lui, dar ca pe un bărbat când e doar cu tine. Bărbatul are nevoie de o femeie, nu de o mamă.
- Desigur, îngână Lara, parcă temându-se de momentul ăsta, de sfaturi și mai ales, de întrebarea pe care o ura deja…
- Și cum e domnul tău Lara?
- Încă nu e…
- O să fie, o să vină! Cum ar trebui și al meu să vină… e cam de multișor acolo, or fi adus vreun trabuc mai de soi și acum stau la povești. Sau mai rău, un colecționar! Știi, ăstia, colecționarii, sunt cei mai răi! N-au viață de familie, n-au viață, au doar o obsesie: să strângă încă o piesă dintr-un puzzle imens, ceva ce e numai în mintea lor! Dar ce-ți spun ție??! Ți-am zis cum l-am cunoscut?
- Nu, nu încă, iar Lara nu putu să nu observe în agitația copilărească cum amintirile izvorăsc și înfloresc, cum în jurul lor aerul vibrează de emoție și nerăbdarea unei povești.
- Dar mai întâi, nu vrei tu Lara să mergi până la tutungerie… stă cam mult…
- Desigur, n-am văzut totuși pe nimeni intrând sau ieșind.
- E-acolo, te-asigur. Dragul de el, s-o fi lungit la vorbă și m-am cam moleșit de la soare…

În fața tutungeriei Lara se mai minună încă o dată că a trecut de-atâtea ori pe acolo n-a observat magazinul, că n-a băgat de seamă nici măcar mirosul. Pe lângă câte alte locuri n-oi trece grăbită fără să am habar, cu ochi-n asfalt sau… în nori??! Lara privi prin geam și din ce putea desluși printre cutiile de tot felul din vitrină, nu părea să fie nimeni înăuntru. Intră totuși, iar sunetul clopoțelului ridică pe cineva de pe scaun din spatele tejghelei. Pe rafturi erau frumos aranjate tot felul de cutiuțe pătrate sau rotunde, iar aromele… ei, bine, aromele o scufundară brusc în povestea bătrânei care iată se repeta în fiecare joi de probabil zece ani, douăzeci… Ce era aici, o lacună a timpului, a spațiului, a omenirii chiar? Ceva ce nu se arată decât aleșilor, ceva ce există doar pentru ca un om să intre să-și cumpere țigările pentru ca de fapt femeia care-l așteaptă să-și conștientizeze iubirea din nou și din nou, luând-o de la capăt de fiecare dată?!? Sentimentul ciudat o învălui până când vânzătorul o întrebă pe un ton familiar cu ce poate să o ajute.

- Mă așteptam să găsesc pe cineva aici… spuse Lara făcând eforturi de concentrare să se poată uita la omul din fața ei, căutând disperată cu privirea o altă încăpere a magazinului.
- N-a mai intrat nimeni de aproape o oră, răspunse tânărul de la tejghea.
- Ar fi trebuit să fie un domn în vârstă…
- Vă asigur că nu e nimeni aici, sunt doar eu și…
- Probabil la soțul doamnei din parc vă referiți, se auzi o voce puternică de bărbat, iar Lara văzu apoi apărând un bătrân la vreo șaptezeci ce înainta destul de greu ținându-se de raft cu o mână albă, venoasă.
- Da, chiar la dumnealui! Este încă aici pe undeva?
- Nu mai este, a plecat. A plecat de vreun an… dintre noi.
- ?!?
- Eh, domnișoară… e o poveste oarecum lungă. Domnul venea aici la magazin încă din tinerețe, eram prieteni, apoi a murit și de-atunci văduva vine în fiecare joi și stă acolo pe banca pe care stătea și înainte. La început mă duceam la ea și stăteam de vorbă, o trimiteam acasă, dar a continuat să vină. Rudele spun că suferă… știți, pe partea psihică, dar n-au internat-o că e inofensivă. Nu face rău nimănui, doar își închipuie că bărbatul ei trăiește și nu mereu, doar uneori. Probabil are nevoie de iluzia asta… cine n-ar avea după o așa viață frumoasă în doi?!?
- Dar e atât de credibil totul…
- Este. Și dureros. Chiar și pentru mine vă spun drept, sau cel puțin a fost pentru o vreme. Când o vedeam stând acolo, așteptând… Dar tot vorbind cu dumneaei și necurmându-i iluzia, că și de-i spuneam că-i mort parcă nu mă auzea, mi-am dat seama că e fericită în nebunia ei. Ora cât stă acolo, e încă împreună cu el pe lumea asta. Apoi ceva o face să plece, nu știu ce, poate că își amintește că e mort, poate că respectă rutina aceea a lor și el i-o apărea ca o vedenie, cine știe??! Eu nu, adăugă bătrânul după ce se așeză cu greu pe un taburet.
- E atât de trist, ar trebui să mă întorc la dumneaei…
- Nu e trist domnișoară, nu e deloc trist! După o viață în doi, una dintre cele mai fericite după părerea mea, femeia asta s-a țicnit suficient cât să mai poată fi cu bărbatul ei și mai departe. Cine nu și-ar dori asta?! Noi ăstia care suntem cu un picior în groapă, ori văduvi ori despărțiți ori cu câte o consoartă de care doar obiceiul și neputința ne mai țin legați, noi ăstia am da orice pentru un strop de sminteală de-asta bună. Să ne mai credem tineri, să mai iubim, să mai așteptăm pe cineva drag care trebuie să apară din clipă în clipă! Oh…

Tânărul zâmbea cu multă înțelegere ascultându-și tatăl, Lara își încruntă fruntea ca să țină în frâu senzația lacrimogenă. Mulțumi pentru lămuriri și ieși năucă din magazin simțind cum se bucură de gura de aer rece. Privi spre bancă și bătrâna nu mai era. O căută cu privirea, îngrijorată ca de-un copil pierdut de care dintr-o dată trebuise să aibă grijă, o regăsi mergând pe alee, probabil spre casă. Pășea elegant și calm. Fusta largă îi era suflată într-o parte de adierea vântului.

*

Lara traversă parcul în căutarea acelui om singur de care depindea nota ei. O temă stupidă pe care ea o alesese, o temă care trebuia făcută și de care, instinctiv, se simțea zorită. Într-un loc unde soarele forma o insulă de lumină între umbre, se opri și lăsă căldura să o înconjoare, să o relaxeze, să-i curețe mintea de tot ce trăise. Voia să poată înțelege povestea femeii pe care o invidiase o vreme, apoi o compătimise, iar acum… o fericea??! Voia să înțeleagă, să nu uite, să nu altereze această poveste, să n-o arunce în sertarul cu întâmplări și atât. Voia o continuare.

Își notă în jurnalul său pe cât de fidel putu dialogurile din acea zi.
Se uită apoi pe însemnările de la curs „singuraticii… cine sunt ei de fapt, la ce se gândesc ei când stau deoparte, ce simt la teatru când se-așează între doi străini, de ce stau singuri în parc sau la cafenea, așteaptă ceva? ce?, cum simt ei trecerea timpului în lipsa vorbelor, de ce se izolează, o fac voit, din obișnuință sau pentru că s-au simțit răniți altfel, cu ce sentimente pleacă când pleacă spre casa unde nu-i așteaptă cel mai probabil nimeni?” și încărcătura emoțională evadă din capul pieptului unde durerea ce simula mai mereu o gastrită își făcuse loc, mereu justificată, mereu prezentă.

Simți cum un strigăt imaginar se ridică din ea, făcu ocol încăperii cât să prindă viteză și se izbi de zid fără ca în urma spargerii sale să rămână o cea mai mică urmă. Parcă și-ar fi dat duhul, nodul din gâtul ei, din sufletul ei, din viața ei plictisitoare, din viața ei cu aventuri fabricate, nodul care se rostogolea și agăța totul în jurul lui și al ei și care îi recrea pustiul la fiecare pas – fiecare gând, nodul acela bolnav își dăduse duhul topindu-se la contactul cu aerul, nu dezlegându-se cum credea ea trimițând metodic mesagerii logicii.

„Nu e trist domnișoară, nu e deloc trist!” răsunau în mintea ei vorbele bătrânului tutungiu, atât de curate și convingătoare vorbe, atât de reale încât simți în nări arome imaginare de tutun.


Lasă un comentariu