7 Feb 2014
Închipuita singurătate a Larei

Capitolul 2. Lara se joacă

Se rezemă de peretele acoperit cu un fel de cărămizi până când îi simți răceala. Se uită în ochii celor care se perindau prin fața ei și când trenul sosi în stație, ezită să se urce. Rămase când trenul plecă. De peste două rânduri de șine, de pe peronul celuilalt sens, un tip o privea. Mai trecu un tren și tot nu se urcă. În direcția opusă trenurile întârziau să vină și tipul era tot acolo. Dacă nu se uita el, se uita Lara până când îi atrăgea din nou atenția. Pe peronul ei era singura persoană și se gândi la ceva ce citise printr-un anunț pe la metrou: „fiți atenți la cei din jurul vostru, sinucigașii au obiceiul de a lăsa câteva trenuri să treacă până să prindă curajul saltului final”. Deci ea se comporta ca o sinucigașă?! Fugi de-aici! Pur și simplu nu avea chef să meargă acasă. Ce va scrie ea azi în jurnal, că a avut o zi obișnuită? Una ca cea de ieri sau ca a 117-a din an. Exact! Dacă o întrebi ce-a făcut în ziua 117 atunci răspunsul e foarte ușor: ce-a făcut și azi.

Lumea se aduna iarăși. Lângă ea se rezemă de același zid de cărămizi decorative un tip. Nu chiar un tip, ci bărbatul-copil, băiatul-bărbat, genul de om la care ar putea visa într-o zi. Îl privi puțin, trăsături fine, privire fermă, o privi și el. În privirea tipului de vizavi citi un pic de curiozitate, iar Lara îi zâmbi înadins, să-i confirme că-l vede, să-i confirme ceva, treaba lui ce va crede. Drace, gândi ea, ce fac? nu faci nimic! veni răspunsul infensiv. Își întoarse capul spre tipul de lângă ea și cum încă zâmbea, i se zâmbi înapoi.

Și începu să-l privească și-și imagină în el toți băieții plăcuți vreodată, toți bărbații care au trezit în ea atracție, dar pe care îi disprețuia, pe toți aceia pentru care a simțit doar prietenie sau simpatie, pe toți aceia pe care i-a refuzat sau i-a tachinat și care îi spuneau c-o iubesc și că n-o vor uita niciodată. Se uită în ochii lui căprui și își propuse să vadă tot ce iubește sau urăște la un bărbat, toată mândria sau teama lui de eșec, toată dragostea sau disprețul, tot ce-a părăsit și tot ce n-a putut părăsi și cum omul ăla din fața ei rămăsese blocat, că-i drept că dacă se holbează una la tine de parcă l-ar fi văzut pe Făt-Frumos cu cel puțin trei ochi și eventual o coadă, atunci sigur că ești oarecum prins ca de-o ancoră, iar Lara, Lara avu gândul să-l sărute, așa ca de dragul tuturor bărbaților ce lipseau din viața ei, dar cum să sară așa pe el, cum să??!… Pupă-l! Sărută-l! Mușcă-l! își primea propriile imbolduri și își simți buzele ușor tremurând de emoția a ce știa c-o să facă, deja era sigură de asta, dar cum, el stătea acolo lipit de zid, trebuia să facă doi pași până la el, trebuia să îl apuce cumva, dar el e mai înalt, ar trebui să mă ridic pe vârfuri, să-l prind de umeri, de gât, să-mi înfig palma după ceafă lui și să-l trag înspre mine, și drace, e mai greu decât am crezut, e o tâmpenie, dar uită-te la el, încă se uită la mine, și-o cere!, poate o să mă împingă deoparte, dar ce tip ar face asta?!? e genul ăla de treabă, n-o să mă respingă din politețe decât dacă are prietenă… hmm… asta e, are și gata, până la urmă l-a sărutat o nebună pe peronul de la metrou, o chestie nevinovată, ce femeie ar putea să îl condamne pentru asta?!? veezi? niciuna, nici măcar tu nu l-ai condamna pe ipoteticul tău iubit dacă ți-ar spune că stătea și aștepta trenul și a sărit una și l-a pupat; și tu ce-ai făcut l-aș întreba și el mi-ar spune ca a dat-o la o parte, firește! și eu aș râde că ha, ha, ce întâmplare funny, dar te-a pupat pe bune, cu limba sau ca o mătușă care-ți ratează obrazul și de-aici încolo cam orice ar răspunde, tot el ar fi vinovat! Da, aia e, mai bine nu mai povestea săracul om, ipoteticul tău iubit… și drace, revin la Sărută-l! Mușcă-l! greu de zis și văd cum luminițele alea două apar la capătul tunelului, da, vine trenul, vine și o să se urce, el cel puțin, tu Lara încă nu, până la urmă tu nu te grăbești nicăieri, tu n-ai o viață, tu cauți subiecte pentru scris în jurnalul ăla searbăd și de căcat, tu Lara habar n-ai să-l pupi pe băiatul ăsta cooperant, pe viitorul bărbat pe care una versată o să-l frece toată ziua la melodie, pe omul ăsta căruia ai putea să-i dăruiești o poveste grozavă bună de spus la beri, după multe beri, cum a sărit una și l-a pupat și l-a sărutat și cum alea au fost cele mai bune săruturi din viața lui și că nici măcar nu și-o amintește pe femeia aceea atât de tare l-a cuprins amețeala… ba nu! ba o să-și amintească de mine, sigur da și trenul e aici aproape, e prea aproape, de ce trebuia să vină atât de repede, de ce?! și Lara îi întinde mâna, cu mâna întinsă îl oprește din pasul lui spre ușile trenului, bietul băiat! Habar n-avea ce-l aștepta, ochii lui pe jumătate mirați, pe jumătate aprinși de fireasca dorință aveau să rămână probabil marcați pentru totdeauna de asaltul femeii ce-l sărută și-l sărută și-l sărută, ei da, ați prins ideea, până când și el o sărută înapoi și trenul plecă luându-i pe toți mai puțin pe ei doi. Lara se mai gândi o clipă că asta e, ai făcut-o! ești nebună fato, nebună de legat, instabilă și… brațele lui o strângeau și buzele lui aveau același gust cu ale ei și îi simțea parfumul, ceva simplu, dar ceva atât de bărbătesc, de natural și aproape că o cuprinse amețeala și teama că o să-l uite, deschise ochii să-l vadă, se uită bine la el, la pleoapele lui închise și la rădăcinile șuvițelor de păr de pe fruntea-i atât de curată, fără riduri, fără semne, bărbatul acesta în devenire i se păru a fi cel mai frumos din lume, o dovedeau brațele lui, mâinile lui, degetele pe care i le simți la un moment dat prin păr după care iar le pierdu, pieptul lui pe care se sprijinea și care i se părea nici prea mare, nici prea mic, ci cât să se poată cuibării ea acolo și nu mai putu ține ochii deschiși, trebui să-i închidă și să-l sărute mai departe ca-ntr-o probă pe viață și pe moarte, dacă se opreau mureau, cel puțin ea ar fi murit, nu se mai putea altfel! Încă un tren o făcu să deschidă ochii, lumea se uita la ei, oamenii se rânduiau să intre și le simțea ochii de peste tot, ce îndrăgostiți or fi gândit ei, sigur că asta au gândit, dar ea nu e îndrăgostită, ea doar se sărută cu un tip care nu i s-a putut opune, ea e soarta acestui om, l-a ochit, l-a țintit, l-a nimerit, el n-a avut nici o șansă și totuși, el e atât de ea într-un fel, el parcă o aștepta, parcă îi aștepta comenzile telepatice, dar ce mai contează, oamenii urcă, alții coboară, un alt tren plecă luându-i pe toți mai puțin pe ei doi. Lara simți în colțul ochiului o lacrimă venită din fericirea brutală și se retrase dintre buzele lui și-l privi și el o privi și venise clar timpul pentru a spune ceva, unul dintre ei ar fi trebuit să vorbească, să continue cumva, nu doar să stea la o distanță de nas unul de altul și să se țină de mână de parcă ar trebui să-și ia adio, nu să-și spună numele și să se cunoască și eventual să plece de mână spre undeva, chiar așa ce idee! gândi Lara, cum ar fi să plecăm de mână, ca muții, ca orbii, ca nebunii, ca naivii, eventual să ne vorbim într-un târziu și să avem surpriza propriilor voci… auci! ce oroare! mai bine să nu ne vorbim niciodată, să ne sărutăm, să ne privim, să… tu te-auzi Lara?! Mă aud, mă aud. Și încă un tren vine, deja ținutul ăsta al lor de mână devine ciudat, strică totul, trebuie făcut ceva, el n-o să facă nimic, Lara simte asta, îl mai sărută o dată, dar fără forță, n-o mai are, zâmbesc amândoi și aproape că nici nu simte când își dau drumul mâinilor sub privirile celor câțiva ușor nedumeriți de epilogul pătimașului episod…

- Eu am să urc în trenul ăsta, se auzi glasul tinerei femei și bărbatul îi răspunse cu o simplă ridicare de mână pricepând că el trebuie să rămână.

Lara merse spre casă cu o beție în suflet greu de explicat, în metrou zâmbi, în drum spre casă zâmbi, salută vecinii, salută căsuța poștală ce era la fel de goală ca la plecare, zâmbi ușii care-o pofti în același interior gol, își zâmbi sieși în oglinda de la intrare și-și admiră pomeții aprinși, buzele atât de roșii, ochii strălucind, frumusețea aceea fără seamăn a femeii îndrăgostite… Intră la duș, dar ieși după un minut val-vârtej ținând prosopul în juru-i mai mult de formă și mai mult în ciuda ochilor vecinilor curioși de vizavi, se repezi la jurnal și notă:

Azi am iubit pe cineva, nu știu cine e, n-o să-l mai văd niciodată, pot crede la nesfârșit că și el mă iubește… doar m-a lăsat să plec, nu!?! Povestesc mâine, azi încă iubesc.


1 comentariu

  • 1 March 2014 @ 19:03
    Renutzu spune:

    “azi inca iubesc”….se poate?!?! fara discutie ca da….patimase simtiri si atat de frumos scrise :)

    astept capitolul 3

Lasă un comentariu