7 Feb 2014
Închipuita singurătate a Larei

Capitolul 1. Lara scrie

Trăiesc într-o jumătate de zi, își spuse, în a doua jumătate a zilei. În prima nu știu ce fac, îmi torn cafea în ceașcă, dar doar jumătate, beau cu înghițituri dese, termin repede porția și îmi torn alta. Și iar o beau și iar îmi torn, e ca un fel de pelerinaj între scaun și filtru. Sunt dependentă de ritualul ăsta, dar mai mult de ridicatul ceștii și privitul în ea: e goală. După un minut uit și o ridic: e tot goală. A treia oară știu că nu mai e cafea, dar totuși ridic ceașca și o înclin: poate mai e un strop. Degeaba, nu mai e.

Lara se așează deseori la geam și pândește cerul, păsările, trecătorii. Știe tot, dar dacă o întrebi nu-ți poate răspunde cu date și fapte. Știe pentru ea și pentru cei ca ea. Tresare când ceasul trece de ora 13. Gata, de-acum poate trăi, de-acum înainte se pot întâmpla lucruri. Se întreabă ca pentru sine cum a trecut ziua de la ora trezirii, un opt sau un nouă, și până acum. Habar nu are ce a făcut, unde a fost, ce a gândit, ce a simțit. A fost în transă, în transa ei închipuită pentru că deseori are nevoie să spună lumii ceva și evident, inventează. Oamenii vor să știe lucruri palpabile, clare, dacă nu… Lara nu termină întotdeauna frazele căci atunci când vorbești cu tine, știi continuarea în gând înainte de a o rosti și ce sens mai are s-o mai rostești. Păi are pentru bietul interlocutor care se uită tâmp sau ușor nervos și așteaptă.

La un magazin odată s-a trezit ca discutând din senin cu o doamnă. Despre ardeii iuți sau despre noul iaurt cu vanilie, nu mai știe despre ce, dar după zece minute ajunseseră la subiectul ei preferat: cum te duce viața unde nu te gândești și cum timpul e dușmanul suprem.

Și doamna aceea, fostă bibliotecară, i-a spus că cel mai mult timp în viața asta l-a pierdut citind. Cum se poate asta, a întrebat Lara, despre cărți se spune exact contrariul, dar răspunsul primit a năucit-o: am urmărit mereu să citesc cele mai bune cărți, toate lecturile recomandate, mi-am completat lipsurile culturale, mai ales că am avut mereu cărțile dorite la îndemână. După moartea sorei mele i-am găsit jurnalul și l-am citit. Știam că are unul, dar cum să-ți spun, soră-mea nu era vreo persoană interesantă, existența ei fiind destul de liniară, de comună, astfel că eu n-am avut nici măcar curiozitatea de a-l citi. Dacă m-ai fi întrebat ce conține ți-aș fi spus că eventual rețete, evenimentele din familie, zilele de menstruație. Când l-am deschis m-a șocat mai întâi scrisul dezordonat, urât, cu litere când mari, când mici și înghesuite și dacă nu i-aș fi cunoscut anumite formulări aș fi putut jura că n-a scris ea. Scrisul caligrafic, admirat de toată familia era doar o stare a ei, o realitate, singura pe care o știam eu. După cele peste patru sute de pagini am căzut în dizgrația propriului meu eu clădit sistematic și îngrijit, propriei mele vieți ordonate și banale. Sora mea era altcineva în tot acest timp, trăirile și durerile ei m-au înfiorat mai presus de orice altă lectură, de atâtea alte mărturisiri, dar vezi tu, acelea nu aparțineau cuiva de același sânge cu mine. N-am mai putut citi mare lucru de atunci. Am început să văd mai multă dualitate în jurul meu decât mi se explicase în cărți că există. Parcă oprindu-mă din citit am căpătat timp să și înțeleg toată acumularea de informație pe care o strânsesem în atâția ani de documentat despre viață. Vezi cum sună?!? Iar despre oameni… omul e o ființă atât de complexă încât e păcat să nu trăiești o viață complicată, să te risipești în existențe canonice. Mi-am iubit sora cât a trăit, dar abia acum îi sunt recunoscătoare. Eu care îi reproșam superficialitatea deseori, eu abia îi sunt discipol acum. Îți spun toate acestea pentru că văd în tine semnele tulburării și mai ales pentru că nu ne cunoaștem, ne putem vorbi direct fără perdea, un lux până la urmă. Când am încercat să spun și altora despre conținutul jurnalului m-am lovit de un zid, de zidul prejudecății umane ce e cu atât mai înalt cu cât te cunoști mai bine. Sora mea nu era nebună ori bolnavă de ceva, era doar o ființă frumoasă prin sinceritatea enormă permisă în acel jurnal al ei în care nici măcar scrisul n-a fost ipocrit, n-a trădat-o. Câți ne permitem să fim noi înșine, să vedem care e de fapt ființa noastră dincolo de educație, de mentalitate?!? Ea a făcut-o, eu nu. Eu am vorbit toată viața din cărți, eu am avut argumente, eu mi-am inserat în dorințele native ceea ce am văzut la alții, eu am judecat sau am acceptat știind ce alții au făcut înaintea mea. Am încercat la rândul meu să încep un jurnal, dar m-am oprit când am pus ca titlu data și locul. Am greșit din start, ființa nu are dată și loc. După atâția ani de lecturi recomandate mintea mea are nevoie de organizare, nu mai poate avea stări pure, nealterate. Tu, ești tânără și iartă-mă dacă te-am ținut în loc și te mai țin un minut, tu ești tânără și mai ai timp să înveți ceva despre cum e viața asta făcută. E ca o fereastră în acoperiș, o spală doar ploile, o acoperă ninsoarea, o prăfuiește vântul, iar omul se mulțumește cu lumina care intră, mai multă sau mai puțină și nici nu mai privește prin ea că știe deja ce se vede – cerul! Mare greșeală obișnuința asta, strunirea… Totul are un sens, întâmplările mici sunt doar jaloane care te conduc la o întâmplare mai mare, una decisivă. Noi două ne-am întâlnit azi ca două gospodine și am sfârșit discutând ca două femei și mai ales, ca două  suflete. Nu știu ce mi-a venit să-ți povestesc despre cum un jurnal s-a pus de-a latul tuturor cărților citite vreodată, cum viața mea la locul ei s-a transformat de fapt într-o existența plicticoasă, nu am prea povestit despre asta altora, familiei pentru că nu e ușor, străinilor pentru că le pot părea înapoiată, prietenilor pentru că ei deja mă știu într-un fel în care s-au bazat pe mine toată viața. Nu știu de ce îți spun, dar probabil pentru tine va însemna ceva, mai presus de puterea mea de înțelegere. Trebuie să însemne. Poate că sora mea a scris ca eu să citesc și să-ți spun ție azi, necunoscută Lara.

Uituca Lara, mereu cu gândurile în șapte locuri chestie care o face să nu rețină mare lucru din ce i se întâmplă efectiv, a fost însă numai urechi. Își amintește deseori spusele femeii și n-o miră nimic. Ea însăși crede că oamenii trăiesc cel puțin dual, trebuie să o facă, trebuie să existe o dimensiune interioară numai a lor. Până la urmă existența gândurilor o dovedește, gândim mai mult decât facem sau rostim, mai mult decât ne putem permite în viața reală. Gândim orice și putem fi oricine în gândurile noastre. Poate că cei mai mulți nu conștientizăm asta, suntem educați să strunim gândurile în funcție de acțiunile permise de societate.

Lara și-o amintea mereu pe doamna aceea bibliotecară, discursul ei cursiv, cultivat, chipul ei senin, eleganța din gesturi și aspect, dar cel mai mult, tristețea din ochii de a vedea prea târziu ce îi lipsise în viață. N-a mai întâlnit-o de-atunci deși frecventează același magazin. Dacă aș putea scrie și eu un astfel de jurnal, își spune Lara, dacă în prima jumătate a zilei când nu mă regăsesc aș putea lăsa cuvintele să curgă fără să-mi pese de ele, ci doar de curgerea sufletului meu prin ele. Dacă aș putea, oftă dureros și sonor, încât se auzi pe sine ca și cum ar fi fost altcineva… Puse pixul jos și ridică ceașca să mai soarbă o gură de cafea neagră, fără zahăr. Trebuie să fie goală, gândi, dar nu era, nu mai băuse de minute bune de când începuse să scrie.


4 comentarii

  • 1 March 2014 @ 18:51
    Renutzu spune:

    Am inceput un jurnal de cand am primit pe blog niste comentarii la o postare legat de Dumnezeu. Nu e prima oara cand constat ca sinceritatea te pune la colt si te eticheteaza in feluri neplacute. Cand afirmam despre cineva ca-l stim foarte bine, in fapt nici n-am ajuns la sfertul fiintei sale reale. E greu sa ne dezvaluim, e greu sa ne acceptam unii pe altii asa cum suntem…
    —————-

    Frumoasa scriere, reusesti sa csptivezi, m-ai tinut legata pana s-a terminat capitolul. Nu-ti irosi talentul, fa ceva cu el, o carte bunaoara :) >:D<

    • 1 March 2014 @ 19:02
      Claudia spune:

      Ma bucur ca ti-a placut, are si un capitol doi scris aici, si un al treilea in minte…
      Inteleg prea bine cum sta treaba cu sinceritatea si nu numai. M-am ferit sa scriu pe meetsun tocmai pentru a nu se confunda beletristica de aici cu realul din viata mea. Sunt atatia care ar putea pune egal, iar eu n-am chef sa fiu prinsa la mijloc. Stiu ca pot visa si pot “umbla” prin lume fara sa ma ridic de pe scaun, dar cei mai multi nu stiu, se hranesc doar cu picanterii…

      Multumesc de feedback. Ma ajuta mult. Iar tu scrie mai departe in jurnalul tau, face bine sa ai unul – stiu din proprie experienta.

  • 17 July 2014 @ 08:33
    andreea georgescu spune:

    Comentariile la care face referire Renutzu (Alice Marinescu)au fost ale mele.
    Nu inteleg de ce unii oameni simt nevoia sa-si spuna opiniile, viziunile, trairile, pe internet, fara sa le-o ceara nimeni….si se incurajeaza intre ei….
    Cred ca asta le vine dintr-o disperare existentiala….nu stiu.
    Au nevoie de atentie, vor sa para interesanti, nu banali ca oamenii obisnuiti…..
    Nici jurnalul nu cred ca ajuta, Claudia!
    Trebuie mers la doctor!

    • 17 July 2014 @ 11:22
      Claudia spune:

      Andreea, o sa fiu sincera cu tine desi nu stiu cine esti si nici restul povestii si de aceea imi pastrez anumite rezerve, nu agreez aruncarea intr-o polemica doar de dragul polemicii.

      In primul rand mi se pare ciudat ca ai ajuns pe blogul asta destul de… nepublic si tocmai unde a comentat Ren.

      In al doilea rand daca ai ceva de vorbit cu ea e de preferat sa o faceti intr-un cadru privat (mail sa zicem).

      In al treilea rand, atat cat am apucat eu sa cunosc diferiti oameni in viata asta, stiu ca fiecare avem nevoi diferite si modalitati diferite de exprimare a lor. Unii scriu, canta, picteaza, altii injura la meciuri sau cand conduc, altii doar citesc ce scriu altii (pe bloguri, facebook etc.), in sfarsit, fiecare ne manisfestam cumva si asta cand suntem inconjurati de mediul propice: familie, prieteni, colegi.
      Daca mai si iesi din mediul asta nevoia de comunicare devine mai puternica si e firesc sa fie asa. Din ce-am vazut eu, Ren nu pot spune ca s-a manifestat prea personal sau prea insistent, nu mai pun la socoteala ca a facut-o intr-un coltisor al ei destul de putin stiut…

      Cat despre altii si nevoia lor de afirmare, iarasi e una cat se poate de umana. Am avut colega care mereu imi spunea „ce tot scrii? ce tot blog in sus si-n jos?” asta in timp ce ea facea eforturile ei de a avansa in cariera si altele de gen. E aproape acelasi lucru, eu cu blogul de pilda avansez in cotloanele interioare (si-mi salvez amintiri pretioase), ea voia ceva exterior, dar tot cu rasplatire interioara pana la urma caci satisfactia unei functii o maguleste si la orgoliu, nu doar la buzunar.

      Oamenii sunt diferiti, nu exista retete care sa functioneze la fel. Iar ca sa mergi la doctor e nevoie de mult mai mult si asta stim fiecare in sufletul nostru. Putin mai multa incredere in oameni n-ar strica, e simplu sa ne dam cu parerea in stanga si-n dreapta, dar am vazut ca viata stie sa ingenuncheze uneori suficient cat sa intelegem ca si un om in dizgratie e lucid si sanatos la minte si la suflet, doar ca sufera si e nevoie de timp sa se vindece singur sau macar sa incerce asta.
      Cand dam buzna sa ne vindece altii pasam de fapt problema si ghici ce? ne imbolnavim din nou. Si din nou.

      p.s. stiu om care datorita unui jurnal a devenit foarte organizat intr-o viata destul de dezlanata. La inceput scria chestii personale, sa se adune, apoi deja se mobiliza spre diverse. Acum e mai mult o agenda jurnalul si o marturie a trecerii de la rau la bine.

      Toate bune!

Lasă un comentariu