20 Dec 2013
z-Altele

Stau

stau pe acoperiș și mă scutur răsucindu-mă împreună cu fulgii de zăpadă prinși de o rafală de vânt. stau pe o creangă de copac cât să-mi trag sufletul, dar sunt repede zburat lângă zidul de piatră. și acolo stau de ore bune și parcă nu se mai întâmplă nimic. rareori mai vine câte un fulg, dar niciunul destul de aproape cât să mai schimb cu el o șoaptă, două. îmi vine să plâng, să mă tângui de-atâta singurătate de câtă poate încape într-un fulg țintuit pe zidul ferit al plângerii.

stau de un timp nemăsurat și nu mai aștept să se schimbe ceva. îmi amintesc cum a început totul, dar s-a pierdut firul între timp. cum mi-am făcut atâtea planuri, dar în final n-a fost decât o lungă, o lungă cădere în care vedeam cum trece timpul și nu-l mai puteam opri și în care mă temeam că pământul va fi prea colorat sau prea cald pentru mine și când-colo, totul a fost insignifiant de alb și de monoton. eu am devenit un fulg insignifiant pentru că mi-am pierdut visele, speranțele într-o singură clipă, în chiar prima clipă a impactului. apoi nimic n-a mai contat, degeaba m-a purtat vântul peste tot în lung și latul străzilor și prin fața ferestrelor unde oameni alergau să mă vadă, degeaba mi-au povestit alți fulgi cum e să fii plin de viață, eu n-am mai făcut altceva decât să stau în mine și să mă uit acolo stând.

stau și mă lipesc de zidul ăsta ferit și nu-i nici un strop de căldură în îmbrățișarea asta a noastră. nu aștept, nu sper, nu visez, nu adorm, doar stau. câteodată alți fulgi se apropie, unii cam prea mult, și de teamă că mă vor întreba ce-i cu mine, de ce stau, de când stau, cât mai am de gând să stau, mă fac că lucrez…


Lasă un comentariu